Sarbacanele sau rasuflarea mortii / Michael D. Janich

Sarbacanele sau rasuflarea mortii

Autor: Michael D. Janich

Sarbacana, numită uneori şi ţeavă-de-suflat sau tub-de-suflat «(în orig.) blowpipe, resp. blowtube; blowgun (lit. – armă-de-suflat) = sarbacană (n.tr.)» are un istoric îndelungat, dar nu întotdeauna bine atestat documentar. Descoperirea faptului că un proiectil, să zicem o boabă sau o pietricică, poate fi propulsat printr-o trestie cu ajutorul forţei propriei respiraţii a avut loc, probabil, cam prin acelaşi timp în mai multe zone ale lumii. Totuşi, istoricii convin de obicei că sarbacana s-a inventat pentru prima oară în Malaiezia. Ilustraţiile şi documentele istorice arată că, în secolul al XV-lea, sarbacanele erau folosite de băştinaşii din ambele emisfere.

Regiunile cele mai remarcate pentru folosirea sarbacanelor sunt, desigur, Malaiezia şi arhipelagul malaiez, alte zone din Asia de Sud-Est (în special Filipinele), Japonia, sudul Indiei şi Sri Lanka, Madagascarul, America de Sud şi Centrală, sudul şi centrul Mexicului şi sud-estul Statelor Unite. Deşi mulţi oameni asociază sarbacana cu pigmeii aborigeni, adevărul este că sarbacana e necunoscută în partea continentală a Africii.

Sarbacanele au fost confecţionate iniţial ca arme de vânătoare pentru a fi folosite împotriva animalelor şi păsărilor mici, trăgând cu bile şi discuri de lut, suficient de puternic pentru a ameţi sau ucide vânatul. Mai târziu, descoperirea unor otrăvuri de mare efect a făcut posibilă folosirea lor contra prăzilor mai mari, înmuind în otravă spinii sau micile săgeţi care erau lansate cu ajutorul armei. În mod curios, majoritatea culturilor care au folosit sarbacana în război condamnau folosirea acestor otrăvuri cu efect foarte puternic împotriva oamenilor şi, în mod normal, restrângeau utilizarea lor numai pentru vânătoare.

Cele două regiuni unde sarbacana a atins cea mai evoluată formă se află în Borneo şi arhipelagul malaiez, şi printre indienii din bazinele fluviilor Orinoco şi Amazon, în America de Sud, mai ales indienii Jivaro din Ecuador. Nu e o coincidenţă că ambele regiuni conţin o diversitate bogată de plante foarte potrivite pentru prepararea otrăvurilor puternice.

Sarbacanele sud-americane sunt făcute prin despicarea unui lăstar pe toată lungimea şi scobirea celor două jumătăţi, care apoi sunt lipite la loc în poziţia iniţială. Aceste sarbacane au lungimi cuprinse între trei şi şapte metri. Conform legendei, indienii Juvaro sunt atât de pricepuţi încât pot nimeri cu sarbacana o pasăre colibri de la distanţa de cincizeci de metri.

Sarbacanele găsite în Borneo, numite Sumpitan, sunt confecţionate prin procesul laborios şi istovitor al sfredelirii unui tunel printr-o bucată de lemn compact de esenţă tare, lungă cam de doi metri şi jumătate, al cărei exterior este apoi finisat spre a i se da forma finală. Aceste arme sunt în mod tipic dotate cu un vârf de lance şi un cârlig, legate la capătul anterior. Unii istorici susţin că acest cârlig era folosit cu rolul de cătare când se trăgea cu sarbacana, iar vârful de suliţă dădea posibilitatea folosirii acesteia ca armă de rezervă în război sau pentru a-i aplica vânatului rănit lovitura de graţie.

în regiunea unde acum se găseşte partea de sud-est a Statelor Unite, sarbacanele erau folosite de băştinaşii americani la vânătoare şi jocurile de îndemânare. Trestiile care cresc în mod natural acolo ofereau o sursă ideală de materii prime pentru aceste arme, care erau încărcate cu săgeţi din lemn de esenţă moale, lungi de peste treizeci de centimetri şi cu buşonul făcut din puf de mărăcini. Printre triburile indiene cunoscute ca folosind sarbacanele se numărau Cherokee, Choctaw, Iroquois, Muskhogeans, Atticapas şi Chetimachas. Se ştie şi că ultimele trei triburi au dus mai departe tehnologia sarbacanei, legând laolaltă mai multe trestii pentru a putea obţine un foc rapid, în stil revolver.

De asemenea, sarbacana a fost folosită frecvent în Japonia, unde era o populară armă pentru asasinate a luptătorilor Ninja feudali. Sarbacanele japoneze variau de la arme mari şi cu aspect convenţional până la obiecte mai mici, adeseori deghizate sub forma unor articole inofensive cum ar fi bastoanele, umbrelele şi fluierele. Săgeţile acestor arme erau construite din cornete de hârtie şi mici aşchii de argint şi aveau adesea pe deasupra un strat de otravă.

în pofida apariţiei armamentului modern, sarbacana primitivă continuă să fie folosită ca armă de vânătoare şi în zilele noastre. Pe lângă întrebuinţarea ei continuă de către triburile băştinaşe, este şi arma favorită a ornitologilor pentru colecţionarea specimenelor de păsări, întrucât poate lansa săgeţi foarte mici, care nu strică aspectul penelor. De asemenea, sarbacanele

moderne sunt folosite de veterinari, pentru a trage cu săgeţi tranchilizante.

O întrebuinţare curioasă a sarbacanei în secolul XX s-a consemnat în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Colonelul Otto Skorzeny, comandant al unei notorii unităţi de comando naziste, se ştia că-şi echipase oamenii cu ţigarete false, care de fapt erau sarbacane miniaturale. Fiecare dintre aceste arme conţinea câte o mică săgeată înmuiată în curara, care putea fi lansată de a mică distanţă, cu efect mortal instantaneu. În timpul aceluiaşi război, Dayakii din Malaya foloseau Sumpitane încărcate cu săgeţi otrăvite pentru a lichida fără zgomot santinelele japoneze.

Deşi simplitatea ei înşelătoare face să fie adesea etichetată ca desuetă, sarbacana, mai ales atunci când este realizată cu materiale moderne de precizie, rămâne o armă viabilă în arsenalul zilelor noastre. Ea merită să fie recunoscută nu numai ca atare, ci şi ca înaintaşă a tuturor armelor cu aer comprimat, a armelor de foc şi a artileriei. Fără umilele începuturi ale sarbacanei, aceste arme nu ar fi existat niciodată.